În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți credincioși,
Evanghelia acestei Duminici ne așază înainte una dintre cele mai cutremurătoare imagini ale neputinței omenești: un om paralizat de treizeci și opt de ani, întins lângă scăldătoarea Vitezda, având înaintea ochilor săi apa vindecării, dar neavând pe nimeni care să-l ajute să intre în ea. Este imaginea omului căzut, a omului singur, a omului care așteaptă o mână, o privire, o ridicare. Și poate că aceasta este una dintre cele mai mari tragedii ale lumii contemporane: nu doar suferința, ci singurătatea în suferință.
„Doamne, nu am om…” (Ioan 5, 7).
Acest strigăt al slăbănogului nu este doar al unui bolnav din Ierusalimul vechi. Este strigătul lumii întregi. Este glasul bătrânului abandonat, al tânărului dezorientat, al familiei destrămate, al sufletului care trăiește în mulțime și totuși moare de singurătate. Într-o civilizație care comunică fără încetare, omul nu mai găsește aproapele. Are informație, dar nu mai are comuniune. Are viteză, dar nu mai are pace. Are tehnologie, dar nu mai are inimă.
Și tocmai în această dramă Se arată Hristos.
În această Duminică a Vindecării slăbănogului de la Vitezda, împreună cu pomenirea Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici și a Sfinților Mucenici Timotei și Mavra, Biserica ne descoperă că adevărata vindecare a omului se împlinește numai în întâlnirea vie cu Hristos, în comuniunea Bisericii și în unirea euharistică cu Domnul, Care transformă neputința în sfințenie și suferința în mărturisire.
Evanghelia după Ioan Evanghelistul ne spune că lângă scăldătoarea Vitezda „zăcea mulțime multă de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați” (Ioan 5, 3). Toată această mulțime este icoana omenirii căzute sub povara păcatului și a morții. Sfântul Chiril al Alexandriei, în Comentariul la Evanghelia după Ioan, arată că slăbănogul reprezintă firea omenească neputincioasă să se ridice singură din robia păcatului, iar apa tulburată a Vitezdei preînchipuie lucrarea harului ce avea să se reverse deplin în Biserică prin Hristos.
Mântuitorul nu îl întreabă mai întâi despre boala lui, ci despre voința lui: „Voiești să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6). Dumnezeu nu mântuiește omul fără participarea lui liberă. Harul nu anulează libertatea, ci o vindecă și o luminează. De aceea, întreaga viață duhovnicească este o sinergie între harul lui Dumnezeu și răspunsul omului.
Slăbănogul nu cere minuni spectaculoase. El spune simplu și smerit: „Nu am om.” Și tocmai atunci îl întâlnește pe Dumnezeul-Om.
Sfântul Ioan Gură de Aur observă, în Omiliile la Evanghelia după Ioan, că Hristos nu îl vindecă prin apă, ci prin cuvânt, pentru a arăta că El este Izvorul harului, nu doar un slujitor al lui. „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!” (Ioan 5, 8). Același cuvânt care a chemat lumea din neființă ridică acum omul din paralizia sa.
Iar această ridicare nu este doar trupească, ci profund duhovnicească. Patul pe care îl purta slăbănogul devenise până atunci semnul robiei sale; acum, prin porunca lui Hristos, devine mărturia vindecării lui. Dumnezeu transformă rana în mărturie și căderea în început al învierii.
În Apostolul zilei, din Faptele Apostolilor, îl vedem pe Sfântul Apostol Petru continuând lucrarea lui Hristos. El îl vindecă pe Enea și o învie pe Tavita, spunând: „Enea, Iisus Hristos te vindecă!” (Fapte 9, 34). Apostolul nu lucrează în nume propriu, ci în puterea lui Hristos cel viu. Aici se descoperă taina misiunii Bisericii: Biserica nu este o instituție umană, ci Trupul viu al lui Hristos în istorie.
De aceea, în Ortodoxie, vindecarea omului nu este psihologică în sens superficial, nici pur morală, ci ontologică. Omul se vindecă prin împărtășirea reală cu viața lui Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare spune în tratatul „Despre Întruparea Cuvântului”: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină dumnezeu după har.” Acesta este scopul întregii existențe creștine: îndumnezeirea.
Astăzi Biserica îi pune înaintea noastră pe Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici și pe Sfinții Mucenici Timotei și Mavra pentru a ne arăta că Evanghelia nu este teorie, ci viață transfigurată.
Sfântul Irodion de la Lainici, numit și „Luceafărul de la Lainici”, a trăit în ascultare, rugăciune și smerenie adâncă. Ucenic al Sfântul Calinic de la Cernica, el a înțeles că adevărata putere a creștinului nu stă în afirmarea de sine, ci în golirea de sine pentru Hristos. Într-o lume dominată de zgomot, el a ales tăcerea rugătoare. Într-o lume a agitației, el a ales pacea inimii. Într-o lume a afirmării egoiste, el a ales ascultarea.
Și tocmai de aceea a devenit lumină pentru oameni.
Sfântul Paisie Aghioritul spunea că „omul care s-a unit cu Hristos răspândește har chiar și atunci când tace”. Aceasta a fost și viața Sfântului Irodion. El nu a cucerit lumea prin putere exterioară, ci prin prezența harului.
La fel, Sfinții Mucenici Timotei și Mavra ne arată că iubirea conjugală își găsește adevărata împlinire numai în Hristos. Tineri căsătoriți, ei nu și-au despărțit dragostea de credință. În fața torturilor cumplite, nu au renegat pe Hristos, pentru că unirea lor nu era doar trupească sau sentimentală, ci euharistică și duhovnicească.
Lumea contemporană vorbește mult despre iubire, dar confundă adesea iubirea cu posesia, cu emoția trecătoare sau cu satisfacția individuală. Însă iubirea adevărată este jertfelnică. Crucea este măsura iubirii. Hristos nu a explicat iubirea, ci a răstignit-o pe Golgota.
De aceea, familia creștină nu poate exista fără Hristos. Fără rugăciune, fără iertare, fără Spovedanie și fără Euharistie, iubirea omenească se epuizează repede. Dar atunci când soții se împărtășesc din același Potir, ei nu mai formează doar o legătură biologică sau juridică, ci o comuniune în Hristos.
Părintele Dumitru Stăniloae spune în „Teologia Dogmatică Ortodoxă” că iubirea dintre persoane își are izvorul ultim în comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi. Omul este creat pentru comuniune deoarece Dumnezeu Însuși este comuniune de iubire.
Iubiții mei,
Slăbănogul de la Vitezda a fost vindecat într-o clipă, dar Hristos îl întâlnește din nou în templu și îi spune: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești” (Ioan 5, 14).
Prin aceasta, Mântuitorul arată că rădăcina ultimă a morții este păcatul. Nu orice boală vine direct din păcat personal, dar întreaga suferință a lumii își are originea în ruptura omului de Dumnezeu.
De aceea, cea mai mare dramă nu este boala trupului, ci împietrirea inimii. Sunt oameni sănătoși trupește, dar morți sufletește. Sunt oameni care respiră biologic, dar nu mai au viață lăuntrică. Omul contemporan fuge de tăcere pentru că se teme să se întâlnească cu sine însuși.
Dar Biserica este tocmai locul acestei vindecări profunde. În Biserică, omul nu primește doar idei religioase, ci viața lui Hristos. În Sfânta Spovedanie se ridică din paralizia păcatului. În rugăciune își curățește mintea. În asceză își vindecă patimile. Iar în Sfânta Euharistie se unește real și concret cu Hristos.
Sfântul Ignatie Teoforul numea Euharistia „medicament al nemuririi”. Nu simbol, nu simplă amintire, ci Trupul și Sângele lui Hristos, „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.
Aici se află și puterea misiunii creștine. Nimeni nu poate vesti autentic Evanghelia fără să trăiască în Hristos. Creștinismul nu este ideologie și nici moralism steril. El este viață în Hristos.
După fiecare Sfântă Liturghie auzim chemarea: „Cu pace să ieșim!” Nu este un simplu îndemn de încheiere, ci trimiterea misionară a Bisericii către lume. Cel care L-a primit pe Hristos trebuie să devină purtător de Hristos. Cel care a primit pacea Domnului în cuvintele „Pace vouă” trebuie să ducă această pace în familie, în societate, în școală, în suferință, în lume.
Într-o societate secularizată, dezbinată și obosită spiritual, creștinul este chemat să fie martor al Învierii. Nu prin agresivitate, nu prin triumfalism exterior, ci prin lumină interioară, prin curăție, prin iubire și prin adevăr.
Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândește pacea lăuntrică și mii se vor mântui în jurul tău.”
Aceasta este adevărata misiune: sfințenia.
Iubiți credincioși,
Slăbănogul de la Vitezda a așteptat treizeci și opt de ani un om. Dar l-a întâlnit pe Dumnezeu. Și aceasta schimbă totul.
Astăzi, Hristos trece și prin viața noastră. Ne vede paraliziile ascunse, neputințele, rănile, păcatele, oboselile și singurătățile. Și ne întreabă și pe noi: „Voiești să te faci sănătos?”
Să-I răspundem prin pocăință, prin rugăciune, prin întoarcere la Biserică și prin împărtășirea cu Sfintele Taine.
Să înțelegem că nimic nu poate sta în calea sfințeniei atunci când omul trăiește în comuniune reală cu Hristos. Nici boala, nici suferința, nici prigoana, nici secularizarea lumii.
Pentru că adevărata putere a creștinului nu vine din el însuși, ci din Hristos cel viu, prezent în Biserica Sa.
Iar dacă vom rămâne uniți cu El prin Euharistie, prin rugăciunea inimii și prin viață curată, atunci și noi vom deveni, asemenea sfinților, lumină pentru lume și mărturisitori ai Învierii, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră. Amin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu