„Dumnezeu S-a suit întru strigare, Domnul în glas de trâmbiță” (Psalmul 46, 5)

 

„Dumnezeu S-a suit întru strigare, Domnul în glas de trâmbiță” (Psalmul 46, 5).

   Există în viața omului o sete neostoită de înălțare. Nimeni nu se mulțumește cu întunericul, cu căderea, cu mediocritatea sau cu moartea. Omul caută mereu ceva mai înalt: o iubire mai curată, o viață mai adevărată, o lumină care să nu apună. Chiar și atunci când rătăcește, sufletul omului caută, fără să știe, Înălțarea. De aceea, praznicul de astăzi nu este doar comemorarea unui eveniment petrecut acum două mii de ani pe Muntele Măslinilor, ci descoperirea sensului ultim al existenței umane. Hristos Se înalță pentru ca omul să nu mai trăiască lipit de pământ, de patimi și de moarte, ci să urce către viața dumnezeiască.

   Nu este întâmplător faptul că astăzi Biserica îi prăznuiește și pe Sfinții Mari Împărați Constantin și Elena, cei întocmai cu Apostolii. Dacă Înălțarea Domnului arată ridicarea firii omenești la dreapta Tatălui, viața acestor sfinți împărați arată cum și istoria, cultura, societatea și chiar materia lumii pot fi transfigurate prin Hristos. Ei au ridicat Crucea deasupra imperiului și au făcut ca lumina Evangheliei să iasă din catacombe și să lumineze popoarele.

   Astăzi este și Ziua Eroilor. Și aceasta nu este o simplă coincidență istorică. Pentru că adevăratul erou este omul care se jertfește pentru ceva mai mare decât sine. Iar orice jertfă adevărată își găsește sensul ultim în Hristos Cel Înălțat, Care „prin moarte pe moarte a călcat”.

   Tema predicii de astăzi este aceasta: Înălțarea Domnului descoperă chemarea omului la îndumnezeire și la ascensiune duhovnicească, iar Sfinții Împărați Constantin și Elena arată că omul unit cu Hristos poate transfigura nu doar propria viață, ci și istoria lumii.

   Sfânta Evanghelie a praznicului ne pune înainte ultimele clipe ale lui Hristos pe pământ înainte de Înălțare. Evanghelistul Luca spune: „Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer” (Luca 24, 51). Observați un lucru de mare adâncime teologică: Hristos Se înalță binecuvântând. Nu pleacă părăsind lumea, ci o lasă sub binecuvântarea Sa. Înălțarea nu este absență, ci o nouă formă a prezenței Lui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos „nu S-a depărtat de oameni, ci a apropiat mai mult cerul de pământ”. El urcă cu trupul pentru ca omul să înțeleagă că trupul, materia, creația însăși sunt chemate la slavă.

   În Apostolul zilei, din Faptele Apostolilor 1, vedem cum Hristos Se înalță înaintea ucenicilor, iar îngerii spun: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer?” (Fapte 1, 11). Nu este o mustrare pentru contemplare, ci pentru pasivitate. Creștinismul nu este o religie a fugii din lume, ci a transfigurării lumii. Ucenicii nu trebuie să rămână imobili privind cerul, ci să ducă cerul în lume prin misiune, prin Euharistie, prin sfințenie și prin mărturisire.

   Înălțarea Domnului este ridicarea firii omenești în sânul Sfintei Treimi. Sfântul Atanasie cel Mare spune în lucrarea sa Despre Întruparea Cuvântului că „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu după har”. Iată sensul Înălțării: omul este chemat la înfiere, la luminare, la îndumnezeire. Hristos nu Se înalță singur, ci ridică în Sine întreaga fire umană.

   Aici se descoperă și marea taină a ascensiunii fizico-duhovnicești a omului. Creștinismul nu disprețuiește materia, ci o transfigurează. Trupul nu este o închisoare, ci templu al Duhului Sfânt. De aceea, în Ortodoxie, materia devine purtătoare de har: apa Botezului, untdelemnul Mirungerii, pâinea și vinul Euharistiei, moaștele sfinților, icoanele, lumina candelei. Înălțarea lui Hristos arată că întreaga creație este destinată slavei.

   Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă una dintre cele mai profunde imagini ale acestei urcări duhovnicești. El spune că oamenii sunt asemenea unor puncte pe spițele unei roți, iar Hristos este centrul, axul acesteia. Cu cât omul înaintează către centru, cu atât se apropie mai mult de Dumnezeu și, în același timp, de ceilalți oameni. Aceasta înseamnă că adevărata unitate a lumii nu poate exista decât în Hristos. El este axul istoriei, sensul creației și punctul în care omul își descoperă adevărata identitate.

   De aceea, scopul vieții creștine nu este simpla moralitate exterioară, ci dobândirea Duhului Sfânt, rugăciunea inimii, vederea lui Dumnezeu după măsura curăției și dragostea desăvârșită. Sfântul Grigorie Palama spune că omul este chemat să participe la energiile necreate ale lui Dumnezeu, devenind lumină prin har. Înălțarea lui Hristos este începutul acestei urcări infinite.

   Iar această urcare nu se realizează abstract, sentimental sau individualist, ci numai în Biserică, prin Sfintele Taine, culminând în Sfânta Euharistie. Hristos Cel Înălțat rămâne prezent real în Biserică. El spune: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Cum este cu noi? În Trupul Său eclesial, în Liturghie, în Euharistie, în comuniunea sfinților.

   Euharistia nu este simbol, ci unire reală cu Hristos. Prin ea primim puterea misiunii. Nu întâmplător, după Dumnezeiasca Liturghie, Biserica spune: „Cu pace să ieșim”. Creștinul nu iese din biserică pentru a reveni la aceeași viață, ci pentru a purta pacea lui Hristos în lume. După ce a auzit „Pace vouă”, el devine mărturisitor al Evangheliei prin propriul mod de a trăi.

   Astăzi lumea este tot mai secularizată, mai fragmentată, mai neliniștită. Omul contemporan are tehnologie, confort și informație, dar nu mai are pace interioară. De aceea, misiunea creștinului devine esențială. Creștinul este, prin definiție, misionar. Nu doar preotul sau episcopul, ci fiecare om botezat. Dacă Hristos S-a înălțat, atunci și noi trebuie să ridicăm lumea din întuneric prin lumină, din ură prin iubire, din disperare prin nădejde.

   În această lumină trebuie înțeleasă și lucrarea Sfinților Împărați Constantin și Elena. Ei nu au schimbat doar o legislație, ci au schimbat destinul spiritual al Europei. Până la Constantin, creștinismul era religie persecutată, ascunsă în catacombe, condamnată de imperiu. Prin Edictul de la Milano din anul 313, Sfântul Constantin a oferit libertate Bisericii. Dar mai mult decât atât, a înțeles că împărăția pământească trebuie să se așeze sub Crucea lui Hristos.

   Eusebiu de Cezareea, în lucrarea Viața lui Constantin, spune că împăratul a văzut pe cer semnul Crucii și cuvintele: „Întru acest semn vei învinge”. Crucea, instrumentul rușinii romane, devine semnul biruinței universale. Iar mama sa, Sfânta Elena, găsește lemnul Sfintei Cruci la Ierusalim și ridică biserici pe locurile sfinte, arătând că geografia însăși poate deveni spațiu al harului.

   Sfinții Împărați au făcut, într-un plan istoric și social, ceea ce Hristos a făcut ontologic prin Înălțare: au ridicat lumea către Dumnezeu. Din întunericul persecuțiilor a început să se nască o civilizație creștină, cu biserici, cultură, artă, filantropie, educație și spiritualitate. Europa s-a format în jurul Crucii și al altarului. Fără această lucrare a lor, istoria lumii ar fi arătat altfel.

   Dar Biserica nu îi cinstește pentru puterea lor politică, ci pentru sfințenia lor. Puterea fără Hristos devine tiranie; puterea unită cu Hristos devine slujire. De aceea sunt numiți „întocmai cu Apostolii”, pentru că au mărturisit Evanghelia nu doar prin cuvinte, ci prin transformarea lumii.

   Înălțarea Domnului ne obligă să ne întrebăm: încotro urcă viața noastră? Pentru că fiecare om se înalță către ceva. Unii către bani, alții către putere, alții către plăcere, alții către propriul ego. Dar toate aceste înălțări false sfârșesc în prăbușire. Singura urcare adevărată este urcarea în Hristos.

   Această urcare începe prin pocăință, continuă prin curățirea inimii, prin rugăciune, prin asceză, prin iubire, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului și culminează în îndumnezeire. Omul care trăiește euharistic începe să vadă lumea altfel. Simțurile i se transfigurează. Mintea se luminează. Inima se lărgește. El devine purtător de pace și de lumină.

   Atunci se împlinesc cuvintele Apostolului Pavel: „Cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20). Creștinul trăiește pe pământ, dar aparține cerului. El muncește în lume, dar inima lui este în Hristos. El poartă materia acestei lumi, dar o transformă în scară către Împărăție.

   Astăzi, când pomenim și eroii neamului, înțelegem că jertfa adevărată nu moare niciodată. Cei care și-au dat viața pentru credință, pentru neam și pentru adevăr au participat, după măsura lor, la Crucea și Înălțarea lui Hristos. De aceea îi pomenim liturgic, pentru că Biserica este comuniunea celor vii și a celor adormiți în Hristos.

   Să-L rugăm pe Hristos Cel Înălțat să ne ridice și pe noi din robia păcatului, din superficialitate și din frica acestei lumi. Să ne dăruiască inimă curată, credință statornică și puterea de a mărturisi Evanghelia într-o lume tot mai rece sufletește. Iar prin rugăciunile Sfinților Împărați Constantin și Elena, să ne învrednicim de adevărata înălțare: aceea de a deveni fii ai lui Dumnezeu după har, purtători ai luminii dumnezeiești și moștenitori ai Împărăției celei veșnice. Amin.