Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic

 

Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic

   „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).

   Puține cuvinte din Sfânta Evanghelie descoperă atât de profund inima lui Hristos precum rugăciunea pe care am ascultat-o astăzi. Nu este o simplă rugăciune înaintea pătimirii Sale, ci testamentul iubirii dumnezeiești lăsat lumii întregi. Înainte de Cruce, înainte de moarte, înainte de răstignirea Sa, Mântuitorul nu Se roagă pentru putere lumească, nici pentru biruință politică, nici pentru triumf exterior, ci pentru unitate: „Ca toți să fie una”.

   Această rugăciune a lui Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la cea mai mare dramă a omului: dezbinarea. Omul modern trăiește într-o lume sfâșiată de conflicte, de orgolii, de ideologii, de individualism și însingurare. Vedem familii destrămate, comunități rupte, popoare aflate în ură, iar omul contemporan, deși comunică mai mult ca oricând, se simte tot mai singur. De aceea, Evanghelia de astăzi nu este doar o pagină de istorie sfântă, ci un cuvânt viu pentru lumea noastră rănită.

   Hristos Se roagă pentru unitate deoarece numai în comuniune omul poate trăi cu adevărat. Dumnezeu Însuși este comuniune: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare spune în tratatul său Despre Duhul Sfânt că întreaga viață dumnezeiască este iubire și împărtășire reciprocă. Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, nu poate trăi autentic în izolare și egoism, ci numai în iubire și comuniune.

   De aceea, Mântuitorul spune: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Viața veșnică nu înseamnă doar existență fără sfârșit, ci intrarea omului în comuniunea iubitoare a Sfintei Treimi. Mântuirea nu este o simplă achitare juridică a păcatului, ci unirea reală a omului cu Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare rezumă întreaga teologie a Bisericii în acel cuvânt cutremurător: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu după har” (Despre Întruparea Cuvântului).

   Dar această comuniune trebuia apărată, printre altele, de încercarile de virusare, prin ingerinte de orice fel, a puterii politice, care de multe ori se erijează în salvator; tocmai aceasta arată și icoana Dreptului Judecător(Deisis), prin care se transmite un mesaj extrem de putermic: Iisus este singurul Mesia și singurul în calitate să judece, punînd asfel capăt pornirilor unor conducători de a lua locul Fiului Lui Dumnezeu, încercănd să se introducă ca protector al Bisericii în treburile aceteia, creând un cezaro-papismm care risca să transforme spțiul eclesial într-un mediu ideologic. 

   În primele veacuri, Biserica a înțeles că fără dreapta credință omul își pierde însăși posibilitatea unirii cu Hristos. De aceea, Părinții s-au adunat la Niceea, în anul 325, la primul Sinod Ecumenic, pentru a apăra adevărul despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Arie învăța că Fiul ar fi o creatură superioară, nu Dumnezeu adevărat. Dacă Hristos nu este Dumnezeu adevărat, atunci omul nu poate fi mântuit deplin. Dacă Hristos nu este Dumnezeu, atunci Crucea devine tragedie omenească și nu biruință cosmică asupra morții.

   De aceea, Sfinții Părinți au formulat cu autoritate dumnezeiască acea expresie care a devenit coloana vertebrală a Ortodoxiei: „de o ființă cu Tatăl”. În acel cuvânt — homoousios — se află întreaga noastră mântuire. Fiul nu este asemănător Tatălui, nu este inferior Tatălui, ci Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină. La Niceea s-au formulat articolele fundamentale ale Crezului: credința într-un singur Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul, în dumnezeirea Fiului, în întruparea Sa pentru mântuirea noastră, în răstignirea, învierea și slava Sa cea veșnică.

   Crezul nu este o simplă formulă liturgică repetată mecanic la Sfânta Liturghie. Crezul este identitatea noastră. Când omul spune „Cred”, el își asumă o apartenență existențială. Credința nu este simplă idee intelectuală, ci identificare cu Hristos. Când credem în Hristos, ne unim cu El. De aceea, unitatea Bisericii se întemeiază pe unitatea credinței. Misiunea există numai acolo unde există adevăr mărturisit în comuniune.

   Anul trecut s-au împlinit 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic. Nu este doar aniversarea unui eveniment istoric, ci amintirea faptului că lumea are nevoie și astăzi de Niceea. Omenirea are nevoie de adevăr și de unitate. Într-o lume care produce permanent clivaje și dezbinări, Biserica este chemată să devină spațiul reconcilierii și al păcii.

   Vedem astăzi cât de mult rău produce dezbinarea. Unde există ceartă, acolo misiunea moare. Unde există orgoliu, Hristos Se retrage. Unde există lipsa iubirii, Evanghelia nu mai poate convinge pe nimeni. De aceea, Hristos spune: „Ca toți să fie una… ca lumea să creadă”. Observăm că unitatea are caracter misionar. Lumea crede atunci când vede iubire și comuniune.

   În această lumină trebuie înțeles și dialogul dintre creștini. Ecumenismul nu este o dogmă și nici o „nouă învățătură”, ca să poată fi numit erezie. El reprezintă un context necesar întâlnirii și dialogului într-o lume tot mai fragmentată. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae vorbea despre existența unor „fragmente ale adevărului” și în afara granițelor văzute ale Ortodoxiei, fără ca aceasta să însemne că plenitudinea adevărului nu rămâne în Biserica Ortodoxă. Ortodoxia păstrează cel mai fidel adevărul revelat, dar această conștiință nu trebuie să nască dispreț, ci responsabilitate și iubire.

   Adevărul fără iubire devine violență. Iubirea fără adevăr devine sentimentalism gol. De aceea, creștinul ortodox este chemat să mărturisească dreapta credință cu fermitate, dar și cu delicatețe duhovnicească. Nu prin ură, nu prin agresivitate, nu prin dispreț față de ceilalți, ci prin lumină interioară și sfințenie.

   Nu întâmplător, anul trecut, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și Papa Romei au rostit împreună Crezul de la Niceea. Gestul acesta are o semnificație profundă: unitatea începe prin mărturisirea comună a lui Hristos. Pentru că atunci când omul crede, se identifică cu ceea ce mărturisește. Crezul nu este doar text doctrinar, ci expresia identității spirituale.

   Dar această unitate nu poate exista în afara Bisericii și a Sfintelor Taine. Hristos nu a întemeiat o ideologie, ci Trupul Său tainic. De aceea, Evanghelia de astăzi conduce inevitabil spre Euharistie. Numai în Sfânta Împărtășanie omul intră real în comuniune cu Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae spune că Euharistia este „extinderea Întrupării lui Hristos în umanitate”. Hristos nu rămâne exterior omului, ci intră în însăși ființa lui.

   Fără Euharistie, misiunea devine simplă retorică religioasă. Numai omul unit real cu Hristos poate deveni martor autentic al Evangheliei. De aceea, după Dumnezeiasca Liturghie auzim chemarea: „Cu pace să ieșim”. Nu este sfârșitul rugăciunii, ci începutul misiunii. După ce L-a primit pe Hristos, creștinul este trimis în lume să poarte pacea Lui.

   Aceasta este adevărata misiune a Bisericii. Nu propaganda, nu triumfalismul exterior, nu victoria ideologică, ci răspândirea păcii lui Hristos prin oameni transfigurați. Sfântul Nicolae Cabasila spune în Despre viața în Hristos că omul care se împărtășește cu vrednicie devine transparent pentru Hristos.

   Vedem aceasta și în viața sfinților pomeniți astăzi. Sfânta Blandina, slabă trupește, a biruit cruzimea lumii prin puterea lui Hristos. Sfântul Simeon din Muntele Minunat a arătat că omul poate trăi încă de aici viața Împărăției atunci când inima sa devine altar al rugăciunii neîncetate.

   Scopul vieții creștine nu este confortul lumesc, ci dobândirea Duhului Sfânt, rugăciunea inimii, sfințenia și iubirea desăvârșită. Sfântul Serafim de Sarov spune: „Dobândește pacea și mii se vor mântui în jurul tău”. Omul unit cu Hristos devine izvor de pace pentru ceilalți.

   Astăzi lumea caută soluții politice, psihologice și economice pentru crizele sale, dar adevărata vindecare a omului rămâne Hristos. Numai dragostea treimică poate deveni modelul relațiilor umane. Numai comuniunea poate birui însingurarea. Numai sfințenia poate birui răul.

   De aceea, iubiți credincioși, să păstrăm Crezul nu doar pe buze, ci în viață. Să apărăm Ortodoxia fără fanatism și fără compromis. Să căutăm unitatea fără să abandonăm adevărul. Să ne apropiem mai des de Sfânta Euharistie, pentru că numai Hristos poate transforma inima omului.

   Lumea nu mai are nevoie de creștini care doar vorbesc despre Hristos, ci de oameni care Îl poartă în ei. Într-o lume dezbinată, creștinul trebuie să devină comuniune. Într-o lume violentă, creștinul trebuie să devină pace. Într-o lume rece, creștinul trebuie să devină iubire.

   Și astfel, împlinind rugăciunea Domnului — „ca toți să fie una” — să ajungem și noi la comuniunea veșnică a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.