„Doamne, să văd!” Despre vindecarea ochilor trupului și ai sufletului

 

„Doamne, să văd!” Despre vindecarea ochilor trupului și ai sufletului

„Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5). 

   Puține cuvinte din Sfânta Evanghelie pătrund atât de adânc în drama omului precum acestea. Pentru că omul contemporan, deși vede mai mult ca niciodată, înțelege tot mai puțin sensul existenței sale. Avem ochi pentru imagini, dar nu mai avem vedere pentru adevăr; avem acces la informație, dar nu mai avem luminare lăuntrică; auzim glasul lui Hristos, dar nu-I mai vedem lucrarea în istorie și în propria noastră viață.

   Drama orbului din naștere nu este doar drama unui singur om din Ierusalimul vechi, ci icoana întregii omeniri căzute. Omul se naște într-o lume în care poartă rana întunecării sufletești. De aceea, această Duminică a 6-a după Paști este, în esența ei, Duminica iluminării omului prin Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor.

   Iar pomenirea Sfinților Apostoli Andronic și Iunia, împreună cu Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan, vine să arate că lumina lui Hristos nu rămâne o idee abstractă, ci devine viață concretă, sfințenie, misiune și mărturie.

   Tema Evangheliei de astăzi este limpede: Hristos vindecă nu doar ochii trupului, ci și orbirea sufletului, conducând omul la vederea adevărului și la comuniunea cu Dumnezeu în Biserică.

   Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Și trecând, a văzut un om orb din naștere” (Ioan 9, 1). Nu omul Îl vede întâi pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl vede întâi pe om. În aceasta stă începutul mântuirii. Harul precede întotdeauna răspunsul omului. Hristos Se apropie de cel pe care lumea îl ocolea. În mentalitatea iudaică, boala era adesea interpretată ca semn al păcatului. De aceea ucenicii întreabă: „Învățătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinții lui?” (Ioan 9, 2).

  Însă răspunsul Mântuitorului mută întreaga perspectivă a omului religios: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Suferința nu este întotdeauna pedeapsă; uneori este locul în care se descoperă slava lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la Evanghelia după Ioan, spune că Hristos „nu caută cauza bolii, ci vindecarea omului”, arătând că iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât logica juridică a omului.

   Momentul vindecării este de o profunzime teologică extraordinară: „Acestea zicând, a scuipat pe pământ și a făcut tină din scuipat și a uns cu tina ochii orbului” (Ioan 9, 6). Nimic nu este întâmplător. Hristos putea vindeca printr-un singur cuvânt, dar alege să folosească pământul și saliva Sa. De ce? Pentru că aici se descoperă taina unui nou act creator.

  În Cartea Facerii citim: „Și a făcut Domnul Dumnezeu pe om din țărâna pământului” (Facere 2, 7). Acum, Fiul lui Dumnezeu, prin mâinile Sale omenești și prin puterea Sa dumnezeiască, repetă simbolic actul creației. Saliva ieșită din gura Mântuitorului — din Cuvântul veșnic al Tatălui — se unește cu țărâna neînsuflețită. Prin lucrarea întregii Sfintei Treimi se produce un mic act creator, o restaurare a firii omenești căzute.

   Sfântul Irineu al Lyonului spune în Adversus Haereses că Fiul și Duhul sunt „cele două mâini ale Tatălui” prin care omul este creat și recreat. Hristos arată astfel că El este Dumnezeu adevărat, Stăpân al creației, Doctor al sufletelor și al trupurilor, având putere asupra materiei și asupra vieții.

   Dar acest gest este și o aducere aminte adresată omului care și-a uitat originea. Omul modern s-a desprins de țărâna din care a fost zidit și a uitat că sensul existenței sale nu este autonomia fără Dumnezeu, ci îndumnezeirea prin har. Privind în toate direcțiile lumii, omul a orbit tocmai față de scopul pentru care a fost creat.

   De aceea, Evanghelia de astăzi vorbește despre două tipuri de orbire: orbirea trupului și orbirea sufletului. Cea dintâi este grea; cea de-a doua este cumplită. Orbirea sufletească îl face pe om să audă cuvintele lui Hristos, dar să nu mai vadă semnele prezenței Lui în istorie; să privească lumea, dar să nu mai înțeleagă firul roșu al mântuirii care străbate întreaga revelație, de la Facere până la eshaton, desăvârșit prin Întrupare și împlinit în Împărăția lui Dumnezeu.

   Fariseii din Evanghelie aveau ochi sănătoși, dar suflete oarbe. Orbului vindecat îi spun: „Tu ești născut cu totul în păcate și tu ne înveți pe noi?” (Ioan 9, 34). Ce tragedie: să vezi și să nu înțelegi; să auzi și să nu primești adevărul; să ai înaintea ta minunea lui Dumnezeu și să rămâi închis în mândria propriei autosuficiențe. Aceasta este, într-un anumit sens, plasticizarea iadului încă din viața omului: existența fără lumină lăuntrică, fără comuniune, fără sens și fără iubire.

   Evagrie Ponticul spune în Tratatul practic: „Demonul acediei face sufletul neputincios pentru orice lucrare duhovnicească.” Acedia nu este simplă lene, ci o întunecare a inimii, o oboseală existențială care îl face pe om incapabil să mai vadă frumusețea lui Dumnezeu și sensul propriei vieți. Omul începe atunci să trăiască mecanic, fără bucurie, fără recunoștință, fără vedere duhovnicească.

  În contrast cu această orbire stă credința orbului vindecat. El înaintează treptat în cunoaștere. La început spune: „Omul care se numește Iisus…” (Ioan 9, 11). Apoi: „Este proroc” (Ioan 9, 17). Iar la final cade înaintea Lui și mărturisește: „Cred, Doamne!” (Ioan 9, 38). Aceasta este calea fiecărui creștin: de la simpla informație despre Hristos la întâlnirea vie cu Hristos.

  Și aici se află sensul profund al vieții Bisericii. Nimeni nu ajunge la lumină singur. Hristos îl trimite pe orb la scăldătoarea Siloamului — „care se tâlcuiește: trimis” (Ioan 9, 7). Sfinții Părinți au văzut aici preînchipuirea Botezului și a vieții sacramentale a Bisericii. Vindecarea se desăvârșește prin ascultare și prin participare concretă la lucrarea harului.

  De aceea, mântuirea nu este ideologie, emoție religioasă sau simplă moralitate. Ea este comuniune reală cu Hristos în Biserică, prin Sfintele Taine, culminând în Sfânta Euharistie. Sfântul Nicolae Cabasila spune în Despre viața în Hristos că prin Euharistie „Hristos Se amestecă cu însăși ființa noastră”. Nu simbolic, nu metaforic, ci real și tainic.

  Aici se vindecă adevărata orbire a omului. Pentru că păcatul nu înseamnă doar încălcarea unei porunci, ci pierderea capacității de a-L vedea pe Dumnezeu. Iar scopul vieții creștine nu este simpla conformare morală, ci dobândirea rugăciunii inimii, luminarea minții și unirea cu Dumnezeu prin har. Sfântul Serafim de Sarov spune că scopul vieții creștine este „dobândirea Duhului Sfânt”. Aceasta este calea curățirii, iluminării și îndumnezeirii.

  În Apostolul zilei, vedem aceeași lucrare a luminii dumnezeiești. Temnicerul din Filipi, cutremurat de minunea eliberării lui Pavel și Sila, întreabă: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?” (Fapte 16, 30). Iată întrebarea fundamentală a omului care începe să vadă. Iar răspunsul apostolic este limpede: „Crede în Domnul Iisus și te vei mântui tu și casa ta” (Fapte 16, 31). Credința adevărată aduce schimbarea întregii vieți și transformă casa omului într-o mică biserică.

   Sfinții Apostoli Andronic și Iunia au înțeles aceasta și au devenit misionari ai luminii lui Hristos într-o lume păgână. Creștinul este, prin definiție, misionar. După fiecare Sfântă Liturghie auzim: „Cu pace să ieșim”. Nu ieșim din prezența lui Dumnezeu, ci ieșim purtând pacea Lui în lume. După ce am auzit „Pace vouă”, suntem trimiși să devenim mărturisitori ai Evangheliei prin viața noastră.

   Însă fără Euharistie, misiunea devine simplă retorică. Fără comuniunea reală cu Hristos, cuvintele omului nu mai au putere de transfigurare. Numai cel care se hrănește din Hristos poate purta lumină într-o lume secularizată și fragmentată spiritual.

   Omul contemporan este adesea asemenea orbului înainte de întâlnirea cu Hristos: singur, dezorientat, însetat de sens. Dar tragedia cea mai mare nu este că omul suferă, ci că nu mai caută vindecarea. Hristos însă continuă să treacă prin lumea noastră și să spună fiecăruia: „Mergi de te spală”. Adică: intră în viața Bisericii, pocăiește-te, spovedește-te, împărtășește-te, roagă-te, luminează-ți inima.

   Fericiți sunt cei care văd și cred. Dar, după cuvântul spus lui Toma, „fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). Credința adevărată nu este absența rațiunii, ci vederea duhovnicească a inimii curate. Orbirea sufletească rupe legătura omului cu Dumnezeu și cu semenii săi; lumina lui Hristos restaurează comuniunea și redă omului adevărata lui identitate de fiu al lui Dumnezeu după har.

   De aceea, nimic nu poate sta în calea sfințeniei atunci când omul trăiește în comuniune reală cu Hristos. Nici boala, nici suferința, nici întunericul lumii. Pentru că lumina lui Hristos nu este idee, ci viață. Și această lumină nu apune niciodată.

   Să-L rugăm, așadar, pe Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor, să atingă și ochii inimii noastre, pentru ca să nu rămânem printre cei care aud fără să înțeleagă și văd fără să creadă. Iar hrănindu-ne din Sfânta Euharistie și rămânând în Biserica Sa, să devenim și noi fii ai luminii, mărturisitori ai adevărului și purtători ai păcii lui Dumnezeu în lume, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră. Amin.