Învățătura acestei duminici poate este formulată simplu: urcușul duhovnicesc este posibil numai în Hristos și în Biserică, prin credință vie, prin Taine și prin lucrarea harului care ne conduce la comuniunea iubirii dumnezeiești.
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24). Strigătul acesta, rostit de tatăl copilului demonizat, este poate cea mai sinceră rugăciune a omului aflat între dorința de a crede și neputința de a trăi credința deplin. În această a patra duminică din Postul Mare, când Biserica îl așază înaintea noastră pe Sfântul Ioan Scărarul, nu ni se oferă doar un model de nevoință, ci o hartă a urcușului duhovnicesc, o scară pe care fiecare dintre noi este chemat să urce, treaptă cu treaptă, din neputință spre comuniune, din credință slabă spre credință lucrătoare, din întuneric spre lumină. Nu întâmplător Apostolul ne spune astăzi: „Odinoară erați întuneric, iar acum sunteți lumină în Domnul; umblați deci ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8). Dar cum ajunge omul de la întuneric la lumină? Cum se face această trecere reală și nu doar declarativă?
Evanghelia ne pune înainte un adevăr dureros: credința, dacă rămâne doar la nivel de dorință sau idee, nu poate birui răul. Ucenicii nu reușesc să scoată demonul, iar Hristos explică limpede: „Acest neam de demoni nu poate ieși decât cu rugăciune și cu post” (Marcu 9, 29). Cu alte cuvinte, nu orice credință este lucrătoare, ci numai aceea care se hrănește din viața reală în Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Credința este aripa rugăciunii, iar fără ea rugăciunea nu se poate înălța” (Scara, Cuvântul 28). Așadar, nu este suficient să afirmi credința; ea trebuie să devină viață, respirație, relație.
În același timp, Apostolul către Evrei vorbește despre nădejdea „ca o ancoră sigură și tare a sufletului” (Evrei 6, 19), care pătrunde dincolo de catapeteasmă, acolo unde Hristos a intrat pentru noi. Această imagine este fundamental eclesială: nu vorbim despre o relație individualistă cu Dumnezeu, ci despre intrarea în viața lui Dumnezeu prin Hristos, în Trupul Său, care este Biserica. Sfântul Ciprian al Cartaginei afirmă categoric: „Nimeni nu poate avea pe Dumnezeu de Tată dacă nu are Biserica de Mamă” (De unitate ecclesiae). Aici se înțelege limpede că urcușul duhovnicesc nu este un exercițiu solitar, ci un drum în comuniune.
De aceea, Sfântul Ioan Scărarul nu descrie doar o asceză individuală, ci un proces de vindecare a omului în întregimea lui, care culminează în iubire. Ultima treaptă a Scării este dragostea, iar aceasta nu este un sentiment, ci participare la viața Sfintei Treimi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „cel ce iubește pe Dumnezeu iubește și pe aproapele în mod desăvârșit” (Capete despre dragoste). Iubirea nu este opțională, ci criteriul desăvârșirii.
Dar această iubire nu se dobândește în afara Bisericii, ci în interiorul ei, prin Sfintele Taine, și mai ales prin Sfânta Euharistie. Aici este punctul central al vieții creștine. Nu există creștinism autentic fără Euharistie. Hristos nu ne oferă doar un mesaj, ci Se oferă pe Sine: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6, 56). Aceasta nu este o metaforă, ci o realitate ontologică. Prin Euharistie, omul intră într-o unire reală cu Hristos, devenind fiu al lui Dumnezeu după har și frate al lui Hristos.
Sfântul Nicolae Cabasila spune limpede: „Euharistia este desăvârșirea tuturor Tainelor, căci prin ea ne unim cu Hristos nu simbolic, ci real” (Despre viața în Hristos). Din această unire se naște puterea mărturisirii. Dacă nu există această unire, misiunea devine doar discurs, ideologie, slogan. De aceea, misiunea fără Biserică este golită de conținut. Nu putem vorbi despre Hristos fără să fim în Hristos.
Apostolul ne îndeamnă: „Deșteaptă-te, cel ce dormi, și te scoală din morți, și te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14). Această trezire nu este doar morală, ci ontologică: este trecerea de la moarte la viață, de la păcat la comuniune. Iar acest proces este descris de întreaga tradiție patristică prin cele trei etape: curățirea, iluminarea și îndumnezeirea. Sfântul Grigorie Palama arată că omul participă real la energiile necreate ale lui Dumnezeu, devenind lumină prin har, nu prin natură.
Aceasta este, de fapt, adevărata misiune a creștinului: nu să convingă prin argumente, ci să iradieze prin viață. Nichifor Crainic spunea că „Ortodoxia nu este o doctrină, ci o viață” (Nostalgia Paradisului). Iar această viață devine mărturie. Creștinul este, prin însăși existența lui, misionar. Nu pentru că a învățat un discurs, ci pentru că trăiește o realitate.
De aceea, dacă suntem uniți cu Hristos prin Euharistie, dacă trăim în Biserică, dacă ne curățim prin pocăință și ne luminăm prin har, nimic nu mai poate sta în calea sfințeniei. Nici slăbiciunea, nici păcatul trecut, nici neputința prezentă. Toate devin trepte ale urcușului. Așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, „chiar și căderile, dacă sunt urmate de ridicare, devin pricină de smerenie și de întărire”.
În lumina acestei duminici, înțelegem că Postul Mare nu este doar o perioadă de abținere, ci un timp al urcușului, al regăsirii sensului profund al vieții: comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele, în iubirea Sfintei Treimi. Nu suntem chemați la o credință abstractă, ci la o viață concretă în Hristos. Iar această viață începe și se împlinește în Biserică, se hrănește din Euharistie și se manifestă în iubire.
De aceea, să spunem și noi, cu sinceritate, dar și cu hotărâre: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” și să adăugăm, prin viața noastră, răspunsul: urcăm, Doamne, pe scara Ta, nu singuri, ci împreună, în Biserica Ta, spre lumina Ta, spre iubirea Ta, spre viața Ta cea fără de sfârșit.
Amin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu