„Fiule, iertate îți sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5). Acest cuvânt al Domnului, rostit asupra slăbănogului din Capernaum, ne așază astăzi înaintea unei taine foarte adânci: omul nu are nevoie numai de alinare, nu are nevoie numai de ridicare trupească, ci mai ales de vindecare lăuntrică, de luminare, de împăcare cu Dumnezeu, de refacerea întregii sale ființe. Nu este deloc întâmplător că, în a doua Duminică a Postului Mare, Biserica îl pune înaintea noastră pe Sfântul Grigorie Palama, marele teolog al luminii dumnezeiești și al împărtășirii reale a omului de harul lui Dumnezeu. Duminica aceasta leagă într-un mod minunat Evanghelia slăbănogului de învățătura isihastă a Bisericii: omul căzut nu se poate ridica singur, dar nici nu este mântuit fără să vrea; harul lui Dumnezeu îl cheamă, îl atinge, îl luminează, îl vindecă, iar omul răspunde prin credință, prin pocăință, prin rugăciune și prin lucrare.
În jurul nostru, aproape toți spun că Îl caută pe Dumnezeu, dar nu toți Îl caută în același fel. Unii vor să-L cunoască numai cu mintea, alții numai cu emoția, alții numai cu vorba. Însă Biserica ne spune că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu nu este nici simplă curiozitate intelectuală, nici simplă sensibilitate religioasă, ci este viață nouă în Hristos. De aceea, tema de astăzi este limpede: Dumnezeu Se face cunoscut cu adevărat nu prin speculație sterilă, ci prin energiile Sale necreate, în Biserică, prin curățirea inimii, prin luminare, prin împărtășirea euharistică și prin lucrarea omului împreună cu harul, astfel încât din oameni bolnavi duhovnicește să devenim oameni vii, luminoși, prieteni ai lui Hristos și mărturisitori ai Lui în lume.
Evanghelia de astăzi începe cu un gest de mare frumusețe duhovnicească. Un slăbănog nu poate ajunge singur la Hristos. Trupul nu îl ajută, puterea îi lipsește, mobilitatea îi este anulată. Și totuși ajunge. Cum? Prin credința și dragostea altora. Patru oameni îl poartă, îl urcă, desfac acoperișul, îl coboară înaintea Domnului. Aici este prima mare lecție: omul nu se mântuiește izolat, fără aproapele, fără Biserică, fără comuniune. Când poporul spune: „prietenul la nevoie se cunoaște”, rostește un adevăr pe care Evanghelia îl confirmă deplin. Prietenia adevărată nu este aceea care ne însoțește la veselie, ci aceea care ne poartă la Hristos. Prietenul adevărat nu este acela care ne aprobă toate slăbiciunile, ci acela care nu ne lasă în păcat, în boală, în deznădejde, în lene, în autosuficiență. Prietenii slăbănogului nu țin discursuri, nu filosofează despre suferință, nu caută explicații sofisticate; ei fac un lucru simplu și decisiv: îl duc la Domnul.
Aici ar trebui să ne întrebăm fiecare: suntem noi povară pentru ceilalți sau sprijin pentru ceilalți? Suntem noi oameni care îi duc pe alții spre Hristos ori oameni care îi țin la distanță de Hristos? Sunt părinți care își duc copiii la școală, la meditații, la sport, la reușită socială, dar nu îi duc la spovedanie, la biserică, la Sfânta Împărtășanie, la rugăciune. Sunt prieteni care știu să însoțească la petrecere, la distracție, la interes, dar nu știu să spună un cuvânt de mângâiere, o chemare la pocăință, o invitație la Liturghie. Prietenia fără adevăr și fără jertfă este doar însoțire vremelnică; prietenia cu adevărat creștină este diaconie. De aceea, în această Evanghelie, cei patru oameni devin chipul Bisericii însăși: Biserica ia omul căzut și îl pune înaintea lui Hristos.
Dar Mântuitorul face ceva care, la prima vedere, surprinde: nu spune mai întâi „Ridică-te!”, ci „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5). Cu alte cuvinte, Domnul merge la rădăcina răului. El nu se oprește la simptom, ci atinge izvorul suferinței. Nu orice boală trupească vine direct dintr-un păcat personal anume, însă între păcat și moarte, între cădere și stricăciune, între despărțirea de Dumnezeu și dezordinea omului, există o legătură reală. Omul nu este numai un organism, ci o persoană; nu este numai trup, ci trup însuflețit; nu este numai psihic, ci și duhovnicesc. De aceea, Hristos îl vindecă întreg.
Aici se deschide foarte firesc legătura cu Sfântul Grigorie Palama. Marele ierarh al Tesalonicului a apărat în veacul al XIV-lea un adevăr esențial al Ortodoxiei: Dumnezeu rămâne în ființa Sa neapropiat și necuprins, dar Se face cunoscut și Se împărtășește cu adevărat prin energiile Sale necreate. Aceasta este, pe scurt, dogma energiilor necreate. Nu înseamnă că în Dumnezeu ar exista împărțire sau compoziție, ci că una este ființa lui Dumnezeu, inaccesibilă creaturii, și alta este lucrarea Lui vie, veșnică, necreată, prin care El creează, susține, luminează, sfințește și îndumnezeiește. Sfântul Grigorie Palama insistă că lumina de pe Tabor nu a fost o lumină materială, trecătoare, psihologică sau simbolică, ci lumina necreată a dumnezeirii, aceeași lumină în care sfinții se împărtășesc de Dumnezeu după har. În Triade, el apără tocmai această experiență reală a harului. Dumnezeu nu este cunoscut numai prin efecte exterioare sau prin deducții abstracte, ci prin participare, prin comuniune, prin curățirea inimii. De aceea, Ortodoxia nu vorbește despre Dumnezeu doar ca despre un obiect de studiu, ci ca despre Viață.
Sfântul Vasile cel Mare spune limpede: „Noi cunoaștem pe Dumnezeul nostru din lucrările Sale, dar nu ne apropiem de ființa Lui; căci lucrările Lui se coboară la noi, dar ființa Lui rămâne inaccesibilă.” Această formulare patristică luminează exact ceea ce Biserica mărturisește prin Sfântul Grigorie Palama. Nu-L cunoaștem pe Dumnezeu în esența Sa, pentru că nimeni dintre cei creați nu poate cuprinde ființa dumnezeiască; dar Îl cunoaștem cu adevărat, nu imaginar, nu metaforic, nu doar moral, ci real, prin harul Lui. De aceea și Sfântul Apostol Petru vorbește despre chemarea omului la împărtășirea de „dumnezeiasca fire” (2 Petru 1, 4), adică la participarea după har, nu la confundarea cu ființa lui Dumnezeu.
Aici trebuie să lămurim și problema cunoașterii lui Dumnezeu. Există o cunoaștere „adamică”(ce a dus la cădere) și o cunoaștere duhovnicească. Prin cunoaștere adamică înțelegem acea tendință a omului căzut de a cunoaște rupt de ascultare, rupt de comuniune, rupt de curăție. Adam a vrut „să știe” fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu. A vrut lumina fără izvorul luminii. A vrut sensul fără ascultare. A vrut îndumnezeirea fără iubire și fără sinergie. Cunoașterea adamică este cunoașterea posedatoare, egoistă, autoreferențială, care transformă adevărul în obiect de stăpânire. Este cunoașterea omului care întreabă despre Dumnezeu, dar nu vrea să se schimbe; care citește despre lumină, dar iubește întunericul; care discută despre sfințenie, dar nu se pocăiește.
Cunoașterea duhovnicească este cu totul altceva. Ea începe cu smerenia. Continuă cu pocăința. Se adâncește prin rugăciune și ascultare. Se hrănește liturgic și euharistic. Se luminează în inimă. Sfântul Grigorie Palama, în linia întregii tradiții filocalice, arată că mintea omului nu se vindecă prin simpla acumulare de informații, ci prin coborârea ei în inimă, prin curățirea de patimi, prin trezvie, prin rugăciune. De aceea, în isihasm, nu avem de-a face cu o tehnică psihologică, ci cu o antropologie și o teologie a vindecării. Omul nu este chemat să producă în sine stări religioase, ci să primească harul, să se deschidă lucrării lui Dumnezeu, să se curățească și să devină transparent pentru lumină.
Părintele Ioannis Romanidis a insistat mult asupra acestui punct, arătând că teologia ortodoxă nu este în primul rând o construcție intelectuală, ci expresia experienței celor vindecați duhovnicește. Pentru el, treptele vieții duhovnicești — curățirea, luminarea și îndumnezeirea — nu sunt simple scheme didactice, ci descriu tocmai restaurarea omului. Curățirea înseamnă lupta cu patimile, pocăința, ascultarea, tăierea voii, desprinderea de întinăciunea minții și a inimii. Luminarea înseamnă lucrarea harului în minte și în inimă, rugăciunea curată, trezvia, orientarea întregii ființe spre Dumnezeu. Îndumnezeirea înseamnă participarea după har la viața dumnezeiască, comuniunea cea mai înaltă pe care omul o poate primi. Romanidis a subliniat că teologia adevărată este rodul acestei experiențe și că dogma nu este abstracție, ci formularea exactă a vieții Bisericii. Așadar, când vorbim despre energiile necreate, nu vorbim despre o subtilitate rezervată specialiștilor, ci despre însăși posibilitatea mântuirii noastre. Dacă harul n-ar fi necreat, omul nu s-ar uni real cu Dumnezeu, ci doar cu ceva intermediar, creat. Atunci îndumnezeirea n-ar mai fi reală, iar sfințenia ar deveni doar metaforă.
Controversa isihastă a arătat tocmai acest lucru. Aceasta a apărut între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam din Calabria, declanșată în jurul anului 1337, a avut ca puncte centrale afirmarea distincției reale dintre ființa și energiile necreate ale lui Dumnezeu, legitimitatea experienței mistice isihaste ca mod de cunoaștere a lui Dumnezeu și realitatea teologică a luminii dumnezeiești necreate manifestate în experiența sfinților. (Triadele pentru apărarea celor sfințiți prin liniștire, fiind lucrarea de temelie care a lui Palama care a apărut în acea perioadă, având ca scop apărarea isihasmului athonit, afirmarea distincției dintre ființa (ousia) și energiile lui Dumnezeu, demonstrarea faptului că lumina de pe Tabor este necreată, criticcând raționalismul teologic apusean.
Varlaam, reprezentând un mod de gândire mai raționalist și mai exterior, considera că Dumnezeu poate fi cunoscut mai ales prin exercițiul intelectual și privea cu suspiciune experiența rugăciunii inimii și a luminii necreate. Sfântul Grigorie Palama a apărat însă tradiția athonită și patristică, arătând că vederea lui Dumnezeu nu este vedere a ființei dumnezeiești, ci împărtășire de energiile Sale necreate. Nu este iluzie, nici exaltare psihică, nici autosugestie, ci lucrare a Duhului Sfânt în omul curățit. De aceea, isihasmul nu este fugă de lume, ci intrare dreaptă în adevăr. Isihia nu înseamnă lene spirituală, ci liniștirea patimilor pentru ca omul să devină capabil de ascultarea lui Dumnezeu. Rugăciunea inimii — „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” — nu este formulă magică, ci concentrare a întregii ființe în chemarea Numelui mântuitor.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Aceasta este ținta. Nu simpla corectitudine morală, nu simpla apartenență exterioară la o tradiție, ci viața lui Hristos în om. Și tocmai aici vedem de ce este atât de importantă sinergia. Dumnezeu lucrează, dar nu constrânge. Harul cheamă, luminează, întărește, însă omul trebuie să răspundă. Sfântul Apostol Pavel spune și: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți” (Filipeni 2, 13), dar în același timp ne îndeamnă: „cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12). Aici este sinergia: nu pelagianism, adică autosuficiență morală, dar nici pasivitate fatalistă. Harul fără răspunsul omului nu rodește deplin în om; iar lucrarea omului fără har rămâne sterilă. Sfântul Maxim Mărturisitorul a exprimat magistral această taină a conlucrării, arătând că mântuirea presupune unirea voii omenești cu voia lui Dumnezeu, fără anularea libertății.
În plan practic, această sinergie începe cu lucruri foarte concrete: rugăciune constantă, post, spovedanie sinceră, împăcarea cu aproapele, participare vie la Liturghie, citirea Scripturii, milostenie, răbdare în încercări. Oamenii cred uneori că sfințenia este rezervată altora. Dar sfințenia nu este altceva decât viața lui Hristos primită, păstrată și mărturisită în condițiile concrete ale existenței noastre. În fiecare stare de viață, omul poate lucra împreună cu harul. Un student, un preot, o mamă, un tată, un bătrân bolnav, un copil curat, fiecare poate deveni loc de transparență pentru energiile necreate ale lui Dumnezeu.
Aici trebuie să vorbim neapărat despre Euharistie. Nu există viață isihastă autentică în afara Bisericii și împotriva vieții sacramentale. Nu există rugăciune a inimii autentică dacă omul disprețuiește Liturghia, dacă evită spovedania, dacă se rupe de Trupul lui Hristos. Sfântul Nicolae Cabasila, în lucrarea Despre viața în Hristos, arată că viața nouă a credinciosului se împlinește sacramental și culminant în Sfânta Euharistie. Acolo nu primim doar un simbol, nu doar o amintire, nu doar o emoție religioasă, ci Însuși Trupul și Sângele Domnului. Cuvântul Mântuitorului este categoric: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6, 56). Prin Euharistie, Hristos nu doar ne învață din exterior, ci Se sălășluiește în noi. De aceea, lucrarea sfânt-duhovnicească a omului nu poate fi înțeleasă fără centrul euharistic. Curățirea, luminarea și îndumnezeirea nu sunt procese individualiste, ci eclesiale. Ne curățim în Biserică, ne luminăm în Biserică, ne îndumnezeim în Biserică.
Sfântul părinte Dumitru Stăniloae a insistat profund asupra faptului că harul nu anulează persoana, ci o împlinește în comuniune de iubire, desăvârșind talanții pe care pe care îi avem deja primiți. În Teologia Dogmatică Ortodoxă și în Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, el arată că omul se formează ca persoană adevărată numai în relație, în iubire, în deschidere către Dumnezeu și către semeni. De aceea, experiența lui Dumnezeu nu îl închide pe om în sine, ci îl deschide. Cine s-a întâlnit cu adevărat cu Dumnezeu nu fuge de aproapele, ci începe să-l vadă altfel. Harul nu produce indiferență socială, ci compasiune curată. Lumina necreată nu naște orgoliu spiritual, ci responsabilitate și slujire.
Aici se leagă foarte frumos și tema apostolatului social. Creștinul nu este chemat doar să se mântuiască „pentru sine”, ca și cum mântuirea ar fi o realizare privată. Prin Botez și Mirungere, fiecare credincios primește chemarea de a trăi preoția împărătească despre care vorbește Sfântul Apostol Petru: „Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt” (1 Petru 2, 9). Această preoție împărătească nu înlocuiește preoția sacramentală, ci exprimă chemarea fiecărui credincios la sfințirea vieții și la mărturisire. De aici vine și ideea atât de frumoasă: „Liturghie după Liturghie”. Adică ceea ce primim în biserică trebuie continuat în viață. Nu putem să ne împărtășim cu Hristos și apoi să trăim ca și cum El nu ar exista. Nu putem să auzim Evanghelia și apoi să ne purtăm cu cruzime, cu dispreț, cu nepăsare. Nu putem să ne rugăm pentru pace și apoi să semănăm ceartă în casă, în parohie, între prieteni.
Omul luminat de har devine el însuși, după măsură, purtător de lumină pentru ceilalți. Nu toți sunt chemați la aceleași forme de misiune, dar toți sunt chemați la mărturisire. Unii prin cuvânt, alții prin rugăciune, alții prin exemplu, alții prin slujire concretă, alții prin cultură, alții prin jertfă discretă. Important este ca fiecare să lucreze „după putere”. Apostolatul social al creștinului începe din lucrurile simple: să nu treacă nepăsător pe lângă omul căzut, să nu ignore sărăcia, singurătatea, boala, neștiința, rătăcirea, nedreptatea. Cei patru din Evanghelie au făcut exact asta: au văzut neputința și nu au rămas spectatori. Adevărata duhovnicie nu este sterpă. Ea se traduce în milă, în purtare a poverilor, în responsabilitate.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede că nu poți cinsti Trupul lui Hristos pe Sfânta Masă, iar afară să-l lași disprețuit în cel sărac. Aceasta este una dintre cele mai puternice corecturi ale oricărei false spiritualități. Isihasmul autentic nu produce răceală, ci adâncă sensibilitate. Rugăciunea inimii nu îl face pe om insensibil, ci îl face capabil să vadă în celălalt un frate pentru care a murit Hristos. De aceea, creștinul este chemat să fie în lume fără a deveni lumesc, să lucreze în societate fără a-și pierde verticalitatea, să se implice fără să-și dilueze credința.
În acest punct, se cuvine să atingem și problema teologiei lui Rudolf Bultmann despre cunoașterea lui Dumnezeu, pentru că ea ne ajută să vedem și mai clar specificul ortodox. Bultmann, în cadrul programului său de „demitologizare”, a încercat să interpreteze mesajul creștin într-o cheie existențialistă, insistând mai ales pe decizia personală, pe întâlnirea existențială cu cuvântul și pe depășirea reprezentărilor mitice ale lumii biblice. Există aici un accent real pe seriozitatea chemării și pe caracterul personal al răspunsului credinței. Nu totul este de respins în diagnosticul său privind formalismul religios. Însă, din perspectivă ortodoxă, limitele sunt evidente. Dacă cunoașterea lui Dumnezeu este redusă în principal la o interpretare existențială a kerygmei și la decizia subiectului, atunci se pierde tocmai dimensiunea ontologică, sacramentală, ascetică și eclesială a întâlnirii cu Dumnezeu. Dumnezeu riscă să devină mai degrabă „sens” pentru conștiință decât realitate vie împărtășită prin harul necreat. Harul nu mai este înțeles ca energie necreată a lui Dumnezeu, ci credința tinde să fie interpretată în orizontul interiorității existențiale.
Ortodoxia nu neagă importanța răspunsului personal; dimpotrivă, îl afirmă cu toată tăria. Dar ea nu reduce mântuirea la interioritatea omului. Pentru Sfântul Grigorie Palama și pentru întreaga tradiție patristică, cunoașterea lui Dumnezeu este reală tocmai pentru că Dumnezeu Se comunică real. Nu doar cuvântul despre Dumnezeu contează, ci și lucrarea lui Dumnezeu. Nu doar interpretarea existenței, ci vindecarea existenței. Nu doar decizia subiectivă, ci transfigurarea obiectivă a omului prin har. De aceea, Ortodoxia păstrează împreună ceea ce modernitatea a separat adesea: credința, dogma, asceza, rugăciunea, Euharistia, Biserica, viața sfântă, comuniunea, vederea lui Dumnezeu după har.
În acest sens, Sfântul Grigorie Palama rămâne de o actualitate extraordinară. Într-o lume care confundă informația cu adevărul și opinia cu cunoașterea, el ne spune că mintea omului nu se vindecă prin acumulare, ci prin luminare. Într-o lume care transformă religia în sentiment privat sau în ideologie morală, el ne spune că Dumnezeu este viață împărtășită. Într-o lume grăbită, agitată, disipată, el ne amintește de isihie, de adunarea minții, de rugăciune, de inimă. Într-o lume care vorbește mult despre libertate, dar produce dependențe și robii subtile, el ne arată calea curățirii de patimi. Într-o lume individualistă, el ne readuce în Biserică, în comuniune, în Trupul lui Hristos.
Nu întâmplător, Sfântul Apostol din această duminică Îl arată pe Fiul ca strălucire a slavei Tatălui și chip al ființei Lui: „Care, fiind strălucirea slavei și chipul ființei Lui, și purtând toate cu cuvântul puterii Sale...” (Evrei 1, 3). Hristos este revelarea deplină a Tatălui. De aceea, cine vrea să-L cunoască pe Dumnezeu în mod adevărat trebuie să intre în relație vie cu Hristos. Nu există cunoaștere autentică a lui Dumnezeu în afara lui Hristos și a Duhului Sfânt. Iar Hristos nu se cunoaște doar ca personaj istoric sau ca idee morală, ci ca Domn viu al Bisericii, prezent în Scriptură, în Taine, în sfinți, în săraci, în frați, în rugăciune, în jertfă.
Cultura română a intuit și ea, în felul ei, că omul nu poate trăi fără adâncime. Nichifor Crainic, în paginile sale de gândire teologică, a insistat asupra dimensiunii mistice a existenței creștine, arătând că Ortodoxia nu este o simplă disciplină morală, ci viață în Duhul. Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii, a mărturisit din experiență că întâlnirea cu Hristos nu îl scoate pe om din realitate, ci îl face cu adevărat viu și liber. Părintele Stăniloae a vorbit mereu despre „comuniunea iubitoare” ca spațiu al împlinirii persoanei. Toți aceștia, în limbaje diferite, trimit spre același adevăr: omul devine el însuși numai când iese din închiderea egoismului și intră în lumina lui Dumnezeu.
Revenind la Evanghelia slăbănogului, observăm că minunea se împlinește și prin cuvântul decisiv al lui Hristos: „Ție îți zic, scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta” (Marcu 2, 11). Omul nu este iertat ca să rămână la pământ. Nu este vindecat ca să rămână inert. Nu este luminat ca să nu lucreze. Hristos îl ridică pentru mers, pentru responsabilitate, pentru viață nouă. Și nouă ne spune la fel: ridică-te din păcat, ridică-te din lene, ridică-te din justificări, ridică-te din autosuficiență, ridică-te din răceală, ridică-te din formalism. Ia-ți patul — adică asumă-ți trecutul vindecat, memoria smerită a neputinței tale — și mergi. Nu te întoarce la vechea paralizie a sufletului.
Aceasta este și chemarea Postului Mare. Nu doar să renunțăm la anumite alimente, ci să ne schimbăm felul de a fi. Nu doar să ne abținem, ci să ne curățim. Nu doar să ne disciplinăm, ci să ne lăsăm luminați. Nu doar să ne interiorizăm, ci să ne unim mai mult cu Hristos și cu frații noștri. Fără această țintă, postul rămâne regim; cu această țintă, postul devine drum spre Înviere.
Să nu uităm niciodată că sfințenia nu este elitism spiritual. Sfântul Grigorie Palama nu a apărat privilegiul câtorva mistici, ci adevărul mântuirii pentru întreaga Biserică. El ne spune că omul este cu adevărat chemat la Dumnezeu, că harul este real, că lumina este reală, că rugăciunea este reală, că îndumnezeirea este reală. Cu alte cuvinte, că Evanghelia este adevărată în sens tare, deplin, ontologic, nu doar simbolic.
Așadar, în această duminică, să luăm aminte la câteva lucruri simple și decisive. Să căutăm prieteni care ne duc la Hristos și să devenim noi înșine astfel de prieteni pentru alții. Să înțelegem că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu începe cu pocăința și se împlinește în comuniunea harică, în iubirea treimică extinsă în creație. prin viața noastră duhovnicească. Să nu despărțim rugăciunea inimii de viața Bisericii și de Euharistie. Să primim lucrarea energiilor necreate prin sinergie, prin răspuns liber și smerit. Să trăim preoția împărătească în responsabilitate socială, în „Liturghie după Liturghie”, adică în slujirea aproapelui. Să nu ne mulțumim cu o credință vorbită, ci să căutăm mărturia.
Și mai ales, să auzim adresat fiecăruia dintre noi cuvântul Domnului: „Fiule…” Așa începe vindecarea: când omul încetează să se mai vadă singur, abandonat, definit de slăbiciunea lui, și se lasă chemat de Dumnezeu pe numele iubirii. Hristos nu îl numește pe slăbănog mai întâi „bolnav”, ci „fiule”. Acolo unde Dumnezeu ne spune „fiule”, acolo începe și puterea de a ne ridica.
Să-L rugăm pe Sfântul Grigorie Palama să mijlocească în dreapta cunoaștere a lui Dumnezeu, să ne dea dragoste pentru rugăciune, sete de Euharistie, discernământ în gândire, statornicie în credință și inimă deschisă față de aproapele. Iar Hristos Domnul, Doctorul sufletelor și al trupurilor, să ne ierte păcatele, să ne ridice din slăbănogirea noastră și să ne facă părtași luminii Sale celei necreate, acum și în vecii vecilor. Amin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu